Prima data cand am vazut artworkul noului album Etos m-am gandit instinctiv la Amorphis – Silent Waters. Aceleasi tonuri, acelasi cadru si o lebada in minus. Poate ca devierea de la imaginile contrastante de pe vechile albume m-a facut sa nu iau foarte in serios amenintarea revenirii discographice a celor de la Eternal Tears of Sorrow sau poate ca a fost chiar vina materialului de fata.
In cazul meu, povestea Etos dateaza de acum vreo sase ani cand pentru albume precum Chaotic Beauty sau A Virgin and a Whore eram in stare sa iau apararea trupei pana in panzele albe. Eternal Tears of Sorrow aborda un black symfonic bine executat, cu influente de gothic si aranjamente muzicale improprii stilului, aranjamente sustinute de versuri suficient de variate incat sa nu auzi referinte pagane la 2 minute. Dupa o despartire pe motiv de diferente de viziuni, Etos s-au intors in 2005 pentru un turneu onorific urmand ca la nici un an dupa sa scoata un material discografic nou. Under a Bleeding Sun s-a indepartat cumva de traditia fostelor albume, iar partile narate, complexitatea aranjamentelor si partea de gotic au ajuns sa eclipseze mai peste tot black metalul. Cateva piese aduceau chiar a un power metal ceva mai melancolic. Desi albumul a fost ovationat pentru inovatie, multi dintre fanii vechi nu l-au asimilat prea bine.
In 2009, albumul Children of the Dark Waters vine ca o continuare epica a precedentului. Nu stiam daca acest lucru era prilej de bucurie sau de iritare din moment ce multi membri originali ai trupei s-au pierdut pe drum. Prima piesa este de fapt a doua parte din ultima piesa a albumului din 2006 si-i mentine linia: o voce guturala ce recita poezii gotice pe un aranjament gothic-power. Etos au o reputatie interesant de a produce balade ascultabile (The River Flows Frozen, Bride of the Crimson Sea – din perioada dinainte de despartire). Sea of Whispers, avand si o varianta acustica pe album , nu este o exceptie. Tears of the Autumn Rain o urmeaza indeaproape. Baptized by the Blood of Angels e ceva mai agresiva iar Midnight Bird e singura piesa care-mi place cu adevarat de pe ultimul material. E pure Etos, un riff puternic de symphonic black si o voce guturala care sa-l insoteaca. Nu are coruri si in niciun caz nu-l are pe solistul de power metal de pe antepenultima piesa care ma irita teribil.
Ce sa intelegem din materialul de fata? Eu cel putin am inteles ca dintr-o trupa de black symphonic cu influente interesante, Ethos au devenit un fel de Moonspell cu influente neinspirate. In afara de piesa amintita mai sus, nu am gasit nimic care sa ma oblige la mai multe ascultari. Bucati foarte bune se mai gasesc pe ici pe colo, Altti Vetelainen nefiind chiar un oarecare al scenei finlandeze dar cert este ca albumul vrea prea mult si nu se centreaza pe nimic ajungand sa fie obositor si lipsit de forta.
Krossfire
